Publicitate

Despre psihanaliza

Publicitate


Cel care a folosit pentru prima data termenul de "psihanaliza" si cel care a conferit o substanta specifica acestei discipline a fost Sigmund Freud intr-o lucrare numita "Noi observatii asupra psihonevrozelor de aparare" publicata in anul 1896. Odata cu folosirea acestui termen Freud a marcat desprinderea de tehnica sugestiva a hipnozei si abordarea mai perfectionatei asocieri libere. Intr-un spirit psihanalitic voi incerca o definitie largita a psihanalizei plecand de la definitia pe care Freud a propus-o pentru creatia lui. Astfel, psihanaliza poate fi privita ca o metoda de investigare a semnificatiei inconstiente a comportamentului uman si a consecintelor acestor comportamente. Sunt necesare aici cateva raspunsuri la intrebari care apar in mod natural: ce este acela inconstient si cum se manifesta el? Cum poate studia cineva inconstientul? La ce se refera acele consecinte ale comportamentului nostru? Definitia inconstientului, indiferent cat de bine ar fi formulata nu poate fi completa niciodata, atata timp cat acestei definitii nu-i sunt alaturate experiente ale inconstientului pe care din fericire le putem recunoaste ca apartinand comportamentului nostru cotidian. Freud a gandit mintea ca fiind impartita in trei instante sau sisteme, la fel cum a facut si medicina in privinta corpului. Cele trei instante sunt: constientul, preconstientul si inconstientul. Ele au un continut si reguli de functionarea specifice ceea ce implica faptul ca a spune ca inconstientul este un haos ar fi fals. El are anumite modalitati de a functiona, adica legi de functionare si tocmai aceste legi au fost puse in evidenta prin intermediul psihanalizei. Necesitatea acestei evidentieri a aparut ca urmare a efortului lui Freud si nu numai, de a intelege si vindeca simptomele cu etiologie psihica. Freud a fost surprins ca vada ca de fiecare data cand reusea sa aduca in constiinta pacientului radacinile inconstiente ale simptomelor se obtinea disparitia acelor simptome astfel incat, la un moment dat actiunea terapeutica psihanalitica era definita prin inlocuirea inconstientului de catre constient. Initial inconstientul era echivalent cu refulatul. Refularea este acel proces prin care constiinta noastra respinge lucrurile care nu ne plac, pe care le consideram rusinoase, jenante astfel incat nu mai avem acces direct la ele. Spunem atunci despre acestea ca sunt inconstiente. Mai tarziu, dezvoltandu-se psihanaliza a ajuns sa recunoasca o alta organizare, mai complexa a psihicului ce poarta denumirea de a doua topica freudiana care a ramas, de altfel ca si prima, functionala pana in prezent. Cele doua topici nu se contrazic ci se completeaza. Astfel mecanismele de aparare ale Eului, care au rolul de a asigura o tensiune acceptabila in constient sunt de asemenea inconstiente. Ele pot fi cunoscute prin intermediul demersului analitic. Psihanaliza postuleaza faptul ca in cea mai mare parte functionarea noastra psihica apartine inconstientului iar momentele constiente sunt fenomene mai rare. O imagine care mi se pare destul de expresiva este aceea a unui val: varful valului ar corespunde constientului in timp ce marea din care se formeaza valul ar fi inconstientul.
Cum se manifesta acest inconstient? Mai intai trebuie sa stiti ca inconstientul este dinamic iar presiunea pe care continuturile lui o exercita asupra constiintei este continua. Aceasta ar fi una dintre legile lui de functionare. La randul lui, constientul face eforturi continue de a mentine continuturile deranjante, interne departe dar si de a negocia cu exteriorul pentru a se adapta cerintelor realitatii exterioare. Exista o serie a acestor manifestari pe care Freud a expus-o in lucrarile lui: actele ratate, visul, simptomele nevrotice (enumerarea are rostul de a da exemple nu de a fi completa). Actele ratate sunt acele manifestari abia observabile uneori din care fac parte lapsusurile, reamintirea gresita a unui nume, citirea gresita, apucare gresita a unui obiect sau chiar deteriorarea lui, adica lucruri care ni se intampla zilnic fiecaruia dintre noi. Sub presiunea timpului cine nu si-a propus sa faca ceva si nu a uitat? Cine nu a spart din greseala vesela atat de utila? Si de cate ori nu ne dorim sa spunem ceva si ni se intampla ca pe gura ne ies cuvinte pe care nu le doream spuse? Teoria psihanalitica spune ca de fapt aceste mini-acte au un sens si ca interpretarea lor aduce un plus de cunoastere personala. Un act ratat este ratat pentru ca prin el se face simtita prezenta a doua tendinte psihice incomplet: una care apartine constientului adica pe care vorbitorul o are in vedere si o a doua ascunsa, inconstienta, care nu se poate manifesta direct alegand o cale ocolita si trebuind sa renunte la completitudine. Ratarea presupune ca scopul celor doua tendinte este partial reusit si partial esuat – nici una dintre ele nu se manifesta complet. Visul este o manifestare pe care toti o cunoastem. Ceea ce nu cunoastem insa este sensul pe care interpretarea unui vis o poate releva. El este manifestarea deghizata a unei dorinte inconstiente in conceptia freudiana iar travaliul de interpretare urmareste sa aduca la suprafata aceasta dorinta inconstienta. Pentru Freud visul a avut o importanta deosebita nu numai pentru ca este o manifestare pe care nimeni nu o poate nega sau transforma in ceva patologic ci si pentru ca intelegerea travaliului de elaborare oniric implica descoperirea unor mecanisme deosebit de importante pentru functionarea nevrotica. El spunea ca cine va reusi sa isi interpreteze visele nu va avea probleme in a intelege simptomele nevrotice. Iata de ce aceste trei manifestari – acte ratate, vise, simptome – alcatuiesc o serie: pentru ca mecanismele care le fac posibile sunt aceleasi. O asemenea serie vina se ridice intrebari si asupra judecarii a ceea ce este sanatos sau patologic. Granita dintre ele este flexibilizata de psihanaliza numai contextul mai general putand sa incline balanta intr-o parte sau alta. Cum putem afla ce ascunde un act ratat sau un vis? Care este calea pe care psihanaliza merge pentru a afla semnificatia inconstienta a visului de exemplu? Usor de spus, nu tocmai usor de facut! Regula fundamentala a psihanalizei, de la Freud pana in prezent, este regula asocierii libere. In mod concret, prezentarea unui vis esta urmata de impartirea lui in secvente, impartire evident subiectiva, iar pentru fiecare secventa visatorul trebuie sa spuna ce ii trece prin minte, indiferent despre ce ar fi vorba. Instanta judecatii critice trebuie adormita in asa fel incat mintea sa poata functiona intr-un anume registru. Acest lucru i se cere si fiecarui pacient care doreste sa inceapa o psihanaliza. Se pleaca de la presupunerea, mereu validata, ca atunci cand suspendam scopurile constiente, celalalt mod de functionare psihica – inconstienta – isi va face simtita rapid prezenta. Comunicand continutul gandurilor care-i trec uneori fulgerator prin minte, fara a se preocupa de acel continut ci numai de a semnala prezenta, visatorul ca si pacientul psihanalitic are ocazia de a afla despre el lucruri noi. Impotriva unei asemenea relaxari se manifesta cenzuri diferite, menite sa protejeze o parte din noi de neplacerea de a afla ca suntem si mai buni dar si mai rai decat ne stim. Spuneam ceva mai sus si despre consecintele comportamentului nostru si aveam in vedere o extindere pe care psihanaliza o opereaza in campul de studiu/observatie. Creatiile umane – picturi, simfonii, sculpturi – care tin de artistic sunt la fel de mult obiecte ale atentie psihanalitice. Partea din psihanaliza care se ocupa de studiul produselor artistice se numeste psihanaliza aplicata. Tocmai pentru ca a descoperit anumite mecanisme psihice de functionare, generale, psihanalistii au putut sa isi indrepte atentia asupra oricarei manifestari umane incercand sa sublinieza specificitatea fiecarei activitati si comportament in parte. Desi modul in care se formeaza simptomele sunt cunoscute asta nu inseamna ca vorbim despre un singur mod. Ponderea diferitelor mecanisme este de fiecare data alta si in ceea ce priveste acelasi tip de simptom la persoane diferite si in ceea ce priveste simptome diferite la aceeasi persoana. O a doua modalitate in care Freud a privit psihanaliza se refera la actiunea psihoterapeutica iar pilonii psihanalizei din aceasta perspectiva sunt interpretarea rezistentelor si a transferului. Desigur, intr-o psihanaliza se intampla mult mai multe lucruri insa s-a mers pana acolo incat s-a considerat ca daca interpretarea celor doua aspecte apare in demersul terapeutic putem vorbi de psihanaliza, iar daca nu atunci nu avem de-a face cu psihanaliza. Rezistenta a fost definita de Freud ca tot ceea ce se opune travaliului psihanalitic insa, intr-un context intrapsihic rezistenta este echivalenta cu opozitia Eului constient fata de continuturile inconstientului. Ea isi are rostul in mentinerea unui nivel constat al placerii- neplacerii in asa fel incat activitatea psihica sa se desfasoare fara hopuri. Datorita caracteristicilor de care am amintit mai sus si asa cum am vazut in cazul viselor si a celorlalte manifestari, constientul nu reuseste decat partial in activitatea sa. In momentele cand se simte in pericolul de a fi invadat de inconstientul refulat apar mecanismele de aparare specifice Eului, mecanisme care si ele sunt inconstiente si care protejeaza de dezvoltarea de angoasa. Prin interpretarea rezistentelor se obtine accesul la materialul analitic inconstient pana atunci in asa fel incat energia psihica folosita pana in acel moment pentru a mentine refulate reprezentarile va fi eliberata inspre folosirea ei libera in alte scopuri. Transferul este fenomenul in jurul caruia graviteaza intreaga psihanaliza si observarea lui l-a facut pe Freud sa ajunga la psihanaliza. Pe cand era practician al hipnozei, Freud a facut o observatie care i-a schimbat modul in care percepea fenomenele nevrotice: a observat ca efectele hipnozei sunt anulate atunci cand relatia cu pacientul nu mai este una pozitiva, cand intervin conflicte sau obstacole mai greu de trecut. Atata timp cat cei doi se inteleg bine, rezultatele eforturilor hipnotice, spune Freud, stau si ele in picioare iar in momentul in care se certa cu pacientul, rezultatele sunt si ele invalidate de acesta. Observand lucrurile acestea Freud si-a indreptat atentia asupra relatiei care ia nastere intre analist si pacientul sau, ceea ce a dus sa nasterea conceptului psihanalitic de transfer. Transferul este acel proces care, in cadrul specific psihanalitic presupune aducerea in prezent a unor dorinte si modalitati de relationare din trecut. Un exemplu ar putea clarifica pe deplin conceptul de transfer: pacientul, la inceputul sedintei, este temator si nu prea doreste sa vorbeasca despre el. Amenajarea si mentinerea cadrului, interventiile analistului il fac sa capate incredere si in cele din urma el incepe sa vorbeasca despre lucruri importante din viata lui. Intrebat fiind, la un moment dat ce l-a impiedicat la inceput sa fie deschis el spune ca se astepta ca analistul sa il certe, sa il critice, adica sa aiba o aceeasi reactie pe care parinti lui o aveau atunci cand el incerca sa le spuna ceva semnificativ despre el. Invatand acest tip de reactie si relatie, pacientul ajunge se se comporte ca si cum toti ceilalti vor avea aceeasi atitudine critica. Vom numi ca el a transferat obiectele si relatia cu ele din trecut (parintii) in situatia analitca prezenta (analist). Putem vedea cu usurinta ca transferul nu este specific psihanalizei el fiind mai degraba un fenomen general uman. Prin interpretarea rezistentelor, avand un acces si control din ce in ce mai mare asupra continuturilor inconstiente refulate, si prin interpretarea transferului descoperind moduri de relationare nevrotice sau in orice caz nepotrivite cu un aici-si-acum, psihanaliza propune un excurs intr-o lume psihica necunoscuta insa mereu prezenta. Atitudinea maleabila intre trecut (acolo-si-atunci) si prezent (aici-si-acum), intre ceea ce s-a intamplat si ceea ce se petrece propriu-zis in relatia psihanalitica aduce la suprafrata constiintei modalitatile reale in care noi obisnuim sa ne raportam la propria noastra fiinta dar si la ceilalti. Cea de-a treia modalitate freudiana de a privi psihanaliza a fost de a o considera o teorie care strange si sistematizeaza rezultatele obtinute prin metoda despre care am vorbit pana acum. Teoria psihanalitica nu este epuizata prin cele cateva concepte despre care am amintit aici, de altfel materialele care au fost publicate pana in prezent despre oricare dintre conceptele despre care am scris s-ar putea aduna in liste nu tocmai scurte. In aceea ce priveste teoria, psihanaliza are o sectiune teoretica speciala care poarta denumire de metapsihologie si care in viziune lui Freud era miezul tare al teoriei psihanalitice. Pentru o putea fi denumita metapsihologica o perspectiva trebuia sa lamureasca din trei puncte de vedere: topic, dinamic si economic. Textele metapsihologice sunt si cele mai dificil de inteles. Dupa cum se observa psihanaliza, evident daca se doreste intelegerea ei putin mai detaliata, nu este usor de definit iar unul dintre factori care contribuie la aceasta complexitate este ca definirea fiecarui concept il implica pe un altul si in felul acesta, rand pe rand, ar trebui sa vorbim despre fiecare concept important. Iar atunci cand intrerupem acest lant ramanem cu impresia de trunchiere, ca ceva nu a fost spus cum trebuia, ca lipseste cumva insa adaugarea mai multor texte de genul acesta ar putea oferi o imagine si mai clara, mai apropiata de ceea ce se intampla propriu-zis intr-o interactiune psihanalitica. In final as vrea sa mai spun cateva cuvinte despre cadrul psihanalitic pentru ca orice psihanaliza se desfasoara intr-un anumit spatiu, urmeaza anumite reguli ale caror gardian trebuie sa fie psihanalistul. Aceste reguli sunt stabilite inca de la inceput, ele sunt enuntate asa cum spuneam de catre psihanalist. Aici vorbim in primul rand despre regula fundamentala a psihanalizei si anume regula asocierii libere. Pacientul este invitat sa isi observe activitatea psihica si sa ne relateze pe cat de complet poate ce se intampla in interiorul lui. Fiecare analist isi are modalitate lui de a enunta aceasta regula "de a spune tot ce iti trece prin minte". Alaturi de regula fundamentala sunt stabilite si durata si frecventa sedintelor. Pentru Freud, ceea ce a devenit o obisnuinta in timp, durata unei sedinte avea 45 de minute iar frecventa era mare 5-6 intalniri pe saptamana. In prezent, durata este fie de 45 de minute, fie de 50 de minute iar frecventa nu scade sub 3 sedinte pe saptamana. Diferentierile artificiale dintre psihanaliza si psihoterapia psihanalitica in privinta frecventei sedintelor sunt supuse discutiilor. De asemenea, intelegerile cu privire la plata sunt discutate inca de la inceput. Costul unei sedinte de psihanaliza trebuie sa fie suficient de mare pentru a avea o semnificatie in viata pacientului. Responsabilitatea pentru timpul analitic este fortat preluata de pacient prin faptul de a plati si pentru sedintele la care nu va fi prezent sau cu alte cuvinte pacientul este liber sa foloseasca timpul sedintei cum doreste – lipsind daca doreste - insa va trebuie sa plateasca pentru asta. Odata cu acestea sunt stabilite si vacantele. Desi fiecare analist isi organizeaza spatiul analitic in asa fel incat sa fie cat mai confortabil cu el, odata enuntat el ramane fix pe toata durata psihanalizei. Astfel stabilit, cadrul este spatiul in care pacientul invata sa se exploreze intr-o maniera psihanalitica, este locul unde experimenteaza o relatie atat de unica incat pare imposiblita, fara doar si poate paradoxala.


Sursa: cuvant cenzurat.despresuflet.ro 




Publicitate
Sesizeaza neregula