Publicitate

Televiziunea in intreaga lume

Publicitate

Televiziunea este mijlocul de comunicare de masa cu cel mai mare impact asupra societatii. Tehnic vorbind, este definita ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanta si apoi de recompunere a imaginilor. Inventata intre cele 2 razboaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decat de la sfarsitul anilor 1940, in Statele Unite apoi si in Europa.

TELEVIZIUNEA. COMUNICAREA AUDIO-VIZUALĂ

Copil al radioului si al cinematografului, acest suport a cultivat in mod progresiv un limbaj care, original fiind, ii permite sa ocupe o pozitie importanta in sistemul mediatic. Atunci cand isi face aparitia, la inceputul anilor 1930, ea suscita brusc uimirea primilor observatori fascinati de noua « teleprezenta » permisa de aceasta forma inedita de media.

Este perceputa de analistii care ii poarta interes ca un remarcabil « mijloc documentar » ce mareste considerabil puterea informatiei data de radio, adaugand auzul vederii. Televiziunea functioneaza pe baza capacitatii seleniului de a transforma datorita radiatiilor de electroni (baleiaj), energia luminoasa in energie electrica si invers.

Analiza imaginii se efectueaza cu ajutorul unei camere electronice, care converteste imaginea optica intr-o imagine corespondenta. Pentru aceasta, un fascicol de electroni baleiaza in spatele unui ecran alcatuit dintr-o multitudine de puncte luminoase, dispuse pe 525 de linii care compun 25 de imagini (fotograme) pe secunda. Imaginea analizata este transformata intr-un semnal electric ce va fi transmis prin radiodifuzie.

La receptie, imaginea este reconstituita prin acelasi procedeu. Ecranul unui televizor e compus dintr-o multitudine de puncte fluorescente, excitate prin modularea semnalelor electrice, luminuozitatea fiind data de voltajul tubului catodic. Camera de luat vederi, care imita in buna masura ochiul omenesc, este aparatul principal in tehnica televiziunii. În esenta, o camera video serveste la captarea semnalelor luminoase, a radiatiilor electromagnetice corespunzatoare, si la transformarea lor in semnal electric.

Daca imaginile ce se afla in campul de interes al camerei pot suferi modificari in timp, spatiu si culoare, semnalul electric rezultant variaza doar in timp. Undele electromagnetice prin care se transmite semnalul de televiziune au lungimi de unda ultrascurte (de la 10 metri la 0,1 milimetri) respectiv frecvente extrem de mari (de la 300 de megahertzi la 3000 de gigahertzi).

Ca si in radio, exista 2 compartimente principale: studioul si regia tehnica. Studioul este un spatiu interior postului in care se desfasoara emisiunea. Acolo, prezentatorul realizeaza programul, fiind filmat de operatorii de imagine (cameramani). Fiecare imagine surprinsa de camerele video in studio este vizibila pe cate un monitor aflat in regia tehnica.



SURSA 02



"Televiziunea"

Urmatorul mare pas in televiziune a fost facut de omul de stiinta german Paul Nipkow. In 1884 a produs o imbunatatire radicala a sistemului - inlocuirea sirului mare de celule cu una singura, care necesita o singura sursa de lumina la receptor. Nipkow a reusit acest lucru utilizand un "disc de scanare" - un disc solid rotativ cu o serie de gauri.

"Televiziunea"

Pe masura ce discul se rotea, gaurile permiteau focalizarea de lumina pe fotocelula de pe fiecare parte a imaginii in succesiune, producand un curent variabil care continea informatie despre intensitatea fiecarei parti a imaginii.

"Televiziunea"

Sistemul de televiziune functional (din cuvantul latin video,a vedea, si cuvantul grecesc tele, la distanta) a trebuit sa astepte pana la inventarea triodei in 1906. Acest tub electronic, conceput de americanul Lee Forest, putea amplifica semnale mici, ca cele de la fotocelulele lui Nipkow, si a permis inventatorului scotian John Logie Baird sa construiasca sisteme de televiziune functionale bazate pe ideea cu discul de scanare a lui Nipkow.

"Televiziunea"

In 1926 Baird a reusit sa prezinte "vederea prin radio" - transmiterea semnalelor prin unde radio. Ca rezultat, Societatea Britanica de Radiodifuziune (BBC) a inceput un serviciu experimental de televiziune in 1932.

Camere De Televiziune

Intr-o camera de televiziune traditionala monocromatica (alb-negru) lumina trece printr-o lentila si formeaza o imagine pe un strat de substanta chimica fotosensibila din interiorul unui tub cu raze catodice numit tub videocaptor. Acolo unde imaginea este luminoasa, conductivitatea electrica a stratului creste. Un fascicul de electroni scaneaza acest strat, linie cu linie, creand un flux de electroni, sau curent, care variaza cu luminozitatea imaginii pe fiecare parte a stratului.

La o camera color lumina este descompusa in cele trei componente cromatice primare - rosu, verde si albastru, care sunt apoi separate pentru a forma imagini colorate pe trei tuburi videocaptoare. Cele trei semnale separate de culoare, impreuna cu informatiile referitoare la intensitate sunt apoi transmise unui receptor si reconstruite de acesta. La camerele video moderne, aceasta metoda de scanare s-a inlocuit cu utilizarea unor circuite cu cuplaj de sarcina (CCD-uri) - siruri de mii de fotocelule gravate pe un cip. Curentii produsi de fiecare fotocelula variaza cu lumina incidenta, iar informatia poate fi citita si inregistrata pe caseta video, imaginea fiind reconstruita din "pixeli" individuali.

Sincronizarea

Sfarsitul fiecarei linii dintr-o imagine scanata intr-o camera de televiziune este marcat printr-un semnal numit impuls de sincronizare. Iar la partea de jos a imaginii se adauga o serie de impulsuri de sincronizare.

Receptoare

Intr-un receptor de televiziune, semnalele receptate de antena sunt amplificate, iar statia dorita este selectata printr-un circuit de acord. Semnalul este apoi separat in componentele sale, oferind informatii despre intensitatea imaginii si culoare. Un televizor color tipic utilizeaza semnalul pentru a controla intensitatea a trei tunuri electronice din tubul cu raze catodice. Efectul combinat de la distanta este de a produce un singur punct cu o culoare intermediara, care se combina cu cele din jurul sau pentru a forma o imagine miscatoare.

Televiziunea Prin Satelit Si Prin Cablu

In anii '80 s-au gasit doua cai pentru a depasii acest impediment - televiziunea prin cablu si difuzarea directa prin satelit (DBS). Pentru a trimite un semnal direct in casele noastre televiziunea prin cablu utilizeaza cabluri optic, care fac fata la mult mai multe informatii decat spectrul radio disponibil. DBS utilizeaza sateliti care plutesc in jurul Pamantului pentru a transmite semnale de televiziune.



SURSA 03



Dintre mijloacele de comunicatie, televiziunea are cel mai mare impact asupra vietii noastre. Celor nedreptatiti, televiziunea le da speranta si ajutor, cele care prezinta calamitati naturale ne indeamna sa oferim ajutor. Dar mai ales, televiziunea inlatura barierele dintre natiuni, fiind o fereastra deschisa spre lume.

Toate televiziunile de astazi cel putin o emisiune inregistrata pe caseta video.

La inceput, toate emisiunile erau in direct, ceea ce crea mari proleme, in SUA, diferenta de fus orar dintre est si vest fiind de trei ore, astfel ca artistii trebuiau sa execute numarul de doua ori. Un inginer rus (nascut in America), Alexander Pontiatoff, a gasit solutia, in 1956. a inceput sa inregistreze emisiunile TV pe benzi magnetice, aceste urmand sa fie transmise mai tarziu. Videocasetofoanele au aparut abia in 1975, iar camera video, in 1982.

In studiourile de televiziune, tehnicieni telentati contribuie la realizarea programelor.

Inventatorul scotian John Logie Baird a experimentat pentru prima oara, in 1926, o televiziune rudimentara. Lumina de la un obiect trecea prin gaurile unui disc care se rotea. Lumina era transformata in semnale electrice, apoi iar in variatii ale intensitatii luminoase proiectate printr-un al doilea disc cu gauri, care se rotea, se obtineau imagini de slaba

calitate ale obiectului. Televiziunea adevarata a inceput in 1936 si folosea un sistem complet elecronizat. La inceput a fost televiziunea alb-negru, pana in 1954, cand a fost creat primul televizor color in SUA.

TRANSMITEREA SEMNALELOR TV

Lumina intra printr-o camera TV si este focalizata cu ajutorul unor lentile, astfel incat sa formeze o imagine. Un sistem de oglinzi separa apoi imaginile in trei culori: albastru, verde si rosu. Senzorii de culoare scaneaza componenta primita si o transpun intr-un cod ca niste linii. Statiile TV combina semnalele albastre, verzi si rosii cu sunetul, primit prin microfoane, si retransmit totul ca pe un semnal radio. Semnalele TV pot fi transmise prin unde radio, prin staeliti sau prin coduri digitale.

Cand semnalele combinate ajung in televizor, acestea se separa din nou.

Sunetul este orientat catre difuzoare. Semnalele imaginilor color sunt orientate catre tubul catodic, in care trei tunuri cu electroni transmit raze cu elecroni asupra retelei de puncte care acopera partea frontala interioara a tubului. Cand sunt atinse de raza de elecroni, punctele se coloreaza in rosu, verde sau albastru, recompunand imaginea TV.

Transmiterea digitala a semnalelor TV permite existenta mai multor canale TV si receptarea unor sunete si imagini de mai buna calitate. Televizoarele de maine vor avea ecrane plate. Putand fi atarnate si pe pereti.

SATELITII DE TELEVIZIUNE

Televiziunea prin satelit reprezinta o ramura industriala construita in jurul transmiterii de catre satelitii de televiziune a programelor TV catre receptorii fie antene parabolice , fie sisteme prin cablu, fie direct in casele oamenilor (DTH - “direct to home"). Termenul de televiziune prin satelit este des folosit doar cu sensul de DTH. Transmiterea prin satelit a programelor de televiziune necesita folosirea satelitilor localizati pe orbita geostationala – 35.880 Km. deasupra Pamantului – unde satelitul are mereu aceasi pozitie relativa fata de suprafata Pamantului. Ca rezultat avem un contact permanent cu aparatele de receptie din zona de influenta a satelitului.

Dezvoltatrea televiziunii prin satelit a fost posibila datorita tehnici avansate din domeniul satelitilor, a receptiei datelor transmise prin sateliti dorintei crescande a guvernelor sa controleze tele-comunicatia is transmisiunile prin satelit. Industria s-a dezvoltat mai intai in Statele Unite ale Americii, in jurul anilor 1970-1980, sub forma sistemelor de televiziune prin cablu. Ea a fost sustinuta de cererea telespectatorilor de a vedea imagin mai calitative decat cele oferite de furnizorii terestrii.

Desi unele camine din S.U.A. instalate antene parabolice de dimensiuni mari in gradinile lor, satelitii de televiziune DTH sub forma satelitilor de broadcasting direct ale caror frecvente alocate de guverne special pentru scopuri audiovizuale, nu functioneaza decat din anul 1994. In orice caz, in anul 1996 aparusera deja propuneri pentru noi alternative in domeniul telecomunicatiilor in general si al celor audiovizuale in special. Acest fapt se intampla deoarece digitalizarea permitea compresarea semnalelor si receptionarea a pana la 175 de canale. Succesul ei reflecta o superioritate a satelitilor DTH in fata cablului: satelitii acopera intreaga arie de transmisie chiar din prima zi, in timp ce retelele prin cablu sunt scumpe si nu sunt rapide.

TELEVIZIUNEA PRIN SATELIT IN INTREAGA LUME

In Marea Britanie, sistemul DTH a fost inugurat la numai cativa ani dupa cablu si a reusit sa fie

conurenta reala in scurt timp. Pana la sfarsitul anului 1995 existau deja 3,6 milioane de familii care beneficiau de serviciile companiei lui Rupert Murdoch, British Sky Broadcastng (BskyB) si se estima prezenta a numai 1,3 milioane de familii ce beneficiau de sistemul prin cablu.

In Germania, cea mai avansata tara din lume in acest domeniu, existau 15,8 milioane de familii cu cablu si mai mult de 6,5 milioane de familii care receptionau semnalele transmise prin satelit.






Publicitate
Sesizeaza neregula